Astazi, insa, vreau sa vorbim putin despre exprimarea emotiilor si daca aceasta e un semn de slabiciune sau unul de curaj. De cand eram mica am fost invatata ca lacrimile sunt pentru cei slabi. Si cu asta in minte nu lasam niciodata pe nimeni sa ma vada plangand. N-am fost genul de persoana care sa-si arate afectiunea prea mult. Fara imbratisari excesive sau declaratii de iubire fara un prilej important. Am fost mereu mai rece, tocmai pentru ca am considerat ca asta ma face mai puternica. Un copil matur, care-si lua responsabilitatile in serios.
In ultimii doi ani, insa, m-am schimbat. Sunt mult mai “aproape” de mine si mai cinstita cu sentimentele mele. In continuare mi-e mult mai usor sa ma exprim in scris decat verbal si mai am si acum momente in care raman fara cuvinte daca situatia devine prea emotionala. Daca vreuna din prietenele mele ma ia in brate afectuos, nu reusesc sa stau prea mult in imbratisare fara sa ma simt putin inconfortabil. Iar daca cineva imi face complimente sau ma felicita, ma blochez si reactionez ciudat.
Ei si ajung si la ce m-a determinat sa scriu despre asta. Marti am fost invitata sa tin un speech in calitate de castigatoare a Scolii de Beauty Blogging din 2013. Era decernarea premiilor Editiei din 2015 si la sfarsitul micului meu discurs, mi-a venit sa plang. Motivele au fost mai multe: ajunsesem la partea in care rememoram excursia cu mama la Paris plus ca, fiind foarte empatica, am preluat toate emotiile fetelor din sala si gandindu-ma la cat au muncit si cum se simt, n-am putut sa ma abtin. Am incercat sa gasesc o explicatie pentru reactia mea. Sensibila fusesem mereu, rac cu ascendent in rac, doar ca nu lasasem pe nimeni sa o vada. Asa ca, de ce am devenit in ultimii ani mai afectuoasa si mai sincera cu emotiile mele?
Sa fie un semn de maturizare emotionala sau, din contra, un semn de slabiciune, o refulare a trailor tinute in frau atatia ani? Voi ce credeti, cum e mai bine? Sa fim reci si inabordabile, fara sa riscam nimic, sau vulnerabile si sincere, chiar daca implica posibilitatea de a fi ranite? Cine castiga mai mult?
Cat despre raspunsul meu la aceasta intrebare, recunosc ca nu stiu cum e mai bine. Dar fiind in ambele tabere la momente diferite, pot sa va zic sincer ca astazi sunt mai fericita.
Hmmm, nu stiu ce sa zic. Eu cred ca e bine sa ne exprimam emotiile, sa nu ne ascundem, dar asta depinde si de persoanele pe care le avem in jur, de cum inteleg ele reactia noastra. Eu am invatat sa fiu puternica in fata celor care se bucura de slabiciunile mele, sa nu-mi arat emotiile in fata lor. In rest, in fata prietenilor, a familiei, a celor care ma iubesc cu adevarat si le pasa de mine, sunt eu: putin emotiva, uneori sensibila, nesigura …
Te pup, Andreea. Multumesc pentru raspuns :*
Si mie imi era greu sa imi exprim sentimentele si emotiile si in continuare lucrez la asta,dar am invatat pe parcursul ultimilor ani ca e mult mai bine sa dai frau liber emotiilor,te elibereaza si iti da o stare minunata.Mi-a placut foarte mult acest articol <3 Pupici :*:*:*
Ma bucur sa aud asta. Te pup :* :*
In viata traiesti doar o data si cred ca este pacat sa iti tii sentimentele in frau si sa afisezi o masca. Nu ne-am nascut sa traim intr-o luna roz si este bine sa fim raniti, dezamagiti ca sa ne putem bucura cu adevarat de momentele minunate din viata noastra. Esti un om sensibil, frumos, minunat si de o modestie rara, iar eu te apreciez enorm.
Eu zic sa fim intotdeauna asa cum suntem, sa ne eliberam de fustrari la momentul potrivit, sa spunem cand ceva ne deranjeaza, sa plangem atunci cand simtim nevoia si cel mai important: sa ne bucuram in fiecare secunda de oamenii din jurul nostru si sa ii tratam cu afectiune. Astazi suntem, maine nu stim ce se poate intampla cu noi, insa in final ramanem cu amintirile si cu imbratisarile de care spui tu.
Te pup, Koko!
Foarte frumos spus. Total de acord,
A big hug Koko, si eu sunt rac si cunosc masca de care spui, foarte bine. Greu ajungem sa ne mai exteriorizam, mai ales daca am tot avut parte de dezamagiri. But hey, just live, esti si frumoasa si isteata si ai si suflet mare, I’m sure you’ll be fine!
Multumesc, sweetie :*
Multumesc, Alina, esti o draguta! <3 Sunt total de acord cu ultima parte. Te pup tare :*
Ce frumos si emotionant. Si eu ma expirm mai bine in scris si cand mi se fac complimente ma blochez. Nu sunt cu luatul in brate sau cu pupatul. Si nici nu ma prea bag in seama.
Tare mult mi-ar fi placut sa fiu acolo sa iti aud speech-ul si sa te vad.
Anda si Stefana lacrimau si ele, era o scena desprinsa din filme :)))
Eu sunt rac si imi arat mai mereu emotiile. Sunt o ciudata. Cand sunt complimentata ma comport ciudat si nu stiu cum sa reactionez. Sunt foarte emotiva si sincera si din aceasta cauza sunt mai mereu ranita. Ceea ce este ciudat, ca la noi in familie nu s-a zis niciodata te iubesc. Aceste cuvinte nu le-am auzit de la parinti, desi stiam ca ma iubesc. Este o greseala enorma sa nu-i zici copilului tau ca-l iubesti si de asemenea daca vroiam sa-mi exprim sentimentele ma simteam ca e rusine sa zici asa ceva. Dupa ce m-am maritat m-am schimbat. Stiu ca nu este ceva rau sa-ti exprimi sentimentele, dar din pacate tata nu mai este ca sa-i zic cat de mult il iubesc…
Eu cred ca este bine sa-ti exprimi sentimentele, fiindca viata e scurta si nu stii ce-ti rezeva viitorul.
Eu am inteles ca, daca oferi un zambet sincer, cu siguranta il vei primi inapoi acel zambet sincer.
Te pup, cu mare drag, Maria!
Stiu perfect ce zici. Multumesc mult pentru raspunsul tau :*
Eu mereu am fost ca o carte deschisa! Mama se prindea mereu cand incercam sa o pacalesc…si acum este la fel. Ma simte de la telefon daca am ceva, dar acum de multe ori incerc sa ascund asta, pentru a proteja.
Si iubitul meu, prietenii…toti isi dau seama daca sunt suparata – se citeste pe fata mea. Iar eu cand vreau sa plang, plang!
Sunt extrem de sentimentala si sensibila…uneori poate prea mult. Ieri de exemplu, mi-a distribuit fratele mele pe pagina de Fb un citat despre mame…asa mult m-a emotionat, incat am plans…
Well..cam asa sta treaba la mine.
Imi place sa il “sufoc” pe al meu uneori si mai ales cand vine de la munca! :)))
Lui ii place…normal! 🙂
Sincera sa fiu, nu ma gandesc daca e ok sau nu, pentru ca mi-ar fi greu sa ma schimb acum. Asa am.fost de micuta! 🙂
Pupici
Ma bucur pentru tine :* <3
Te urmaresc de mult timp, insa abia citind articolul (si cautand mai multe detalii – eram curioasa in ce data esti nascuta) mi-am dat seama cate lucruri avem in comun: acelasi an, aceeasi luna – rac cu ascendent in rac – esti mai mare doar cu cateva zile – si eu am terminat psihologia si sunt pasionata de make-up, sunt tot blonda cu ochi verzi.. si reactionez la fel de ciudat in anumite momente 🙂 Pana acum ceva timp nici eu nu imi exteriorizam sentimentele prea mult, insa m-am mai schimbat, dar nu mult. Parca ceva ma retine sa zic “te iubesc” tocmai persoanelor pe care le iubesc cel mai mult 🙂 Regret din momentul ala ca nu o fac, dar.. anyway, sunt pe calea cea buna, acum spun mai des ce-i in sufletul meu..si face tare bine lucrul asta! Dar cand imi vine sa plang, plang.. uneori din toate nimicurile, ca si eu ma mir si-mi vine sa-mi dau 2 palme singura cand realizez! :))
Felicitari pentru ceea ce faci si mult succes din continuare!
Da, that sounds like me :)) Puup :*
Ar trebui sa faci un Pink Friday si despre cum sa reactionam atunci cand cineva ne jigneste direct sau indirect(bate un apropo,zice ca e o gluma),iar eu una cel putin raman muta, zambesc si ma fac ca nu am observat. Insa apoi ma consum,plang,sunt nervoasa,am palpitatii.Eu de ex am un coleg de munca invarsta care ma tot intreaba “cine e Lenin”,”daca camasa mea are petic in coate pt ca asa e modelul sau mi s-a rupt si am cusut eu?” si tot asa.Lucruri care par minore, de ex eu am o cultura generala buna,insa faptul ca ma testeaza la varsta mea inseamna ca ii par o prostuta.Si mai ales cand o adresa scrisa in word si semnata de sefu’ e gresita iar mosulica asta intreaba “cine a scris-o?” deja ma are in gand pe mine.Desi nu pot sa zic ca nu gresesc,insa ma verific inainte sa ajung la sefu cu ea spre deosebire de alte persoane. Insa cu ele nu isi permite sa le testeze,sa le dea peste nas pt ca stie ca ele raspund.De ce unele persoane impun respectul iar cu alte se sterge pe jos?De ce daca tac din gura si nu ma cert inseamna ca sunt proasta?Iar altele ca se apara?
M-ar ajuta sa aflu cum gandesti tu ca sincer daca o mai tin asa mi-e sa nu fac vreun atac cerebral.
Buna, Ani! Nu am mai vorbit despre asta? Sau doar mi-a scris altcineva cu aceeasi problema?
Din ce-mi scrii, mi se pare ca iei lucrurile prea personal. Se poate ca asta sa fie felul lor de-a fi, dar tu sa crezi ca au ceva cu tine, ca esti persecutata. Iar de aici sa vina si atacurile de panica si anxietatea. Eu iti recomand sa mergi la terapie pentru ca e destul de dificil sa vezi lucrurile obiectiv, iar cineva din exterior ar putea sa-ti puna lucrurile in perspectiva si sa te ajute si cu stima de sine.
Nu e nicio rusine in a cauta ajutorul unei persoane specializate, mai ales in vremurile noastre :*
A fi sincer nu inseamna neaparat vulnerabil, iar a plange nu e o rusine(insa doar cu persoanele care merita) dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa fim si puternici. Cred ca e necesra sa ai o doza din ambele. Ma bucur ca te simiti mai fericita meriti chiar daca te cunosc asa putin doar de pe blog cred ca esti o persoana minunata 🙂
Multumesc, Ela. Te pup :*
Si eu la fel am fost invatata, lacrimile sunt un semn de slabiciune si mi-e greu sa imi exprim emotiile. Mi-e mult mai usor sa fac asta in scris, dar chiar si atunci sunt momente in care nu ma simt in largul meu si nici nu sunt genul care se baga in seama. Mai am de lucrat la partea asta …
Iti multumesc pentru comentariu, Alina :* Sper sa gasim amandoua “the right way” :*